Eu, când am fost mare, m-am dat într-un leagăn atât de tare că am ajuns într-un copac!
Da..şi eu când am fost mare, m-am luptat cu nişte cowboy, i-am împuşcat: buf pam pam buff..dacă m-ai fi văzut!
Cât mai minţim când suntem mici, câte ne imaginăm şi totuşi cât de inocenţi suntem..ne luptăm cu morile de vânt mai frecvent decât Sancho Panza lui Cervantes şi ne desfăşurăm existenţa într-un univers propriu, un univers magic, nepătat de griji şi responsabilităţi, de răutăţi. Fiecare dintre noi are măcar o amintire percutantă din copilărie, unii mai multe, alţii mai puţine..
Eu de pildă îmi aduc aminte când mi-a adus-o barza pe sora mea (aveam 3 ani) şi mai ştiu că am vrut s-o ţin în braţe, dar tata nu m-a lăsat pentru că nu aveam forţa necesară; m-am cam supărat atunci dar mi-a trecut repede când am putut s-o pup pe Dreea. O iubeam foarte mult pe sora mea şi aveam mare grijă de ea deşi aveam doar 3 anişori: o schimbam când făcea pişi, îi dădeam să pape coajă de pâine deşi bebeluşii preferă lăpticul şi o pupam mereu. Mai mult decât atât, eram adesea păcălită de diferite personaje ce treceau pe la noi pe acasă şi aveau un sadism deosebit de a mă vedea plângând când îmi ziceau că barza vrea să-mi ia surioara înapoi. Izbucneam în hohote de plâns şi o imploram pe mama să vorbească cu barza să ne-o lase pe Dreea.
Am fost un copil cuminte şi înţelegător din câte îmi povesteşte mama, plângeam puţin şi râdeam mai mereu, toată lumea voia să se joace cu mine şi mie îmi plăcea..Cu toate acestea, am făcut şi eu câteva boacăne, că de, altfel eram de-a dreptul SF. O dată ţin minte că era să-i scot un ochi verişorului meu care mă provoca zicându-mi: n-ai curaj să-mi arunci ăla în faţă! (ăla era o plăcuţă de plastic) iar eu: nu, s-o crezi tu, ţine aici! şi i-am aruncat plăcuţa care i-a venit direct în nas. Sângele îi ţâşnea şiroaie şi m-am speriat foarte tare fiind ferm convinsă că i-am scos un ochi. În loc să-l ajut pe bietul Cosmin, am fugit speriată şi am început să plâng; când mă întrebă mama ce am păţit, eu îi zic că m-a bătut Cosmin. Mi-era teamă să-i spun ce am făcut, în plus era destul de plauzibilă scuza cu m-a bătut Cosu căci se întâmpla frecvent acest lucru, hehe. Din păcate l-a zărit mama pe Cosu spălându-şi nasul sângerând la robinetul din curte..plângea şi el în hohote iar mama nu mai înţelegea nimic..păream doi descreieraţi amândoi.
Altă năzbâtie a fost cea cu săritul din podul cu fân al bunicii în curte: era august, fânul împrăştiat în curte pentru a se usca, care va să zică- numai bun de sărit din pod, că na..e moale:D şi sar o dată eu, o dată Cosmin, iar eu, iar Cosmin- o senzaţie minunată! Încerc s-o conving pe sor-mea să sară şi ea dar nu vrea: în momentul în care în sfârşit o conving, îi zic să aştepte să îi arăt tehnica. Numai că: ghici ce? piciorul drept se agaţă de culmea de rufe a bunicii, întinsă imediat sub grinzile podului şi adinutza bulinutza cade în mod eroic cu capul de ciment. În mod surprinzător nu am păţit nimic grav, doar o leziune nazală (nişte sânge acolo de condiment) şi..mai multe echimoze. Arătam ca o brânză de Bleu Auvergne, plină de vânătăi iar biata mamă exasperată de-a dreptul îmi spune: "Nu ştiu cum reuşeşti, dar înainte să înceapă şcoala, ba îţi tunzi singură bretonul, ba te faci neagră pe mâini de la nuci, ba te umpli de vânătăi!"
mda..lista ar putea continua..
Da..şi eu când am fost mare, m-am luptat cu nişte cowboy, i-am împuşcat: buf pam pam buff..dacă m-ai fi văzut!
Cât mai minţim când suntem mici, câte ne imaginăm şi totuşi cât de inocenţi suntem..ne luptăm cu morile de vânt mai frecvent decât Sancho Panza lui Cervantes şi ne desfăşurăm existenţa într-un univers propriu, un univers magic, nepătat de griji şi responsabilităţi, de răutăţi. Fiecare dintre noi are măcar o amintire percutantă din copilărie, unii mai multe, alţii mai puţine..
Eu de pildă îmi aduc aminte când mi-a adus-o barza pe sora mea (aveam 3 ani) şi mai ştiu că am vrut s-o ţin în braţe, dar tata nu m-a lăsat pentru că nu aveam forţa necesară; m-am cam supărat atunci dar mi-a trecut repede când am putut s-o pup pe Dreea. O iubeam foarte mult pe sora mea şi aveam mare grijă de ea deşi aveam doar 3 anişori: o schimbam când făcea pişi, îi dădeam să pape coajă de pâine deşi bebeluşii preferă lăpticul şi o pupam mereu. Mai mult decât atât, eram adesea păcălită de diferite personaje ce treceau pe la noi pe acasă şi aveau un sadism deosebit de a mă vedea plângând când îmi ziceau că barza vrea să-mi ia surioara înapoi. Izbucneam în hohote de plâns şi o imploram pe mama să vorbească cu barza să ne-o lase pe Dreea.
Am fost un copil cuminte şi înţelegător din câte îmi povesteşte mama, plângeam puţin şi râdeam mai mereu, toată lumea voia să se joace cu mine şi mie îmi plăcea..Cu toate acestea, am făcut şi eu câteva boacăne, că de, altfel eram de-a dreptul SF. O dată ţin minte că era să-i scot un ochi verişorului meu care mă provoca zicându-mi: n-ai curaj să-mi arunci ăla în faţă! (ăla era o plăcuţă de plastic) iar eu: nu, s-o crezi tu, ţine aici! şi i-am aruncat plăcuţa care i-a venit direct în nas. Sângele îi ţâşnea şiroaie şi m-am speriat foarte tare fiind ferm convinsă că i-am scos un ochi. În loc să-l ajut pe bietul Cosmin, am fugit speriată şi am început să plâng; când mă întrebă mama ce am păţit, eu îi zic că m-a bătut Cosmin. Mi-era teamă să-i spun ce am făcut, în plus era destul de plauzibilă scuza cu m-a bătut Cosu căci se întâmpla frecvent acest lucru, hehe. Din păcate l-a zărit mama pe Cosu spălându-şi nasul sângerând la robinetul din curte..plângea şi el în hohote iar mama nu mai înţelegea nimic..păream doi descreieraţi amândoi.
Altă năzbâtie a fost cea cu săritul din podul cu fân al bunicii în curte: era august, fânul împrăştiat în curte pentru a se usca, care va să zică- numai bun de sărit din pod, că na..e moale:D şi sar o dată eu, o dată Cosmin, iar eu, iar Cosmin- o senzaţie minunată! Încerc s-o conving pe sor-mea să sară şi ea dar nu vrea: în momentul în care în sfârşit o conving, îi zic să aştepte să îi arăt tehnica. Numai că: ghici ce? piciorul drept se agaţă de culmea de rufe a bunicii, întinsă imediat sub grinzile podului şi adinutza bulinutza cade în mod eroic cu capul de ciment. În mod surprinzător nu am păţit nimic grav, doar o leziune nazală (nişte sânge acolo de condiment) şi..mai multe echimoze. Arătam ca o brânză de Bleu Auvergne, plină de vânătăi iar biata mamă exasperată de-a dreptul îmi spune: "Nu ştiu cum reuşeşti, dar înainte să înceapă şcoala, ba îţi tunzi singură bretonul, ba te faci neagră pe mâini de la nuci, ba te umpli de vânătăi!"
mda..lista ar putea continua..