emotie italiana..unica, profunda, muzicala

Voglio farti un regalo
qualcosa di dolce qualcosa di raro
non un comune regalo
di quelli che hai perso o mai aperto
o lasciato in treno o mai accettato
di quelli che apri e poi piangi
che sei contenta e non fingi
e in questo giorno di metà settembre
ti dedicherò...
il regalo mio più grande
Vorrei donare il tuo sorriso alla luna perché
di notte chi la guarda possa pensare a te
per ricordarti che il mio amore è importante
che non importa ciò che dice la gente perché
tu mi ha protetto con la tua gelosia che anche
che molto stanco il tuo sorriso non andava via
devo partire però se ho nel cuore la tua presenza
è sempre arrivo e mai partenza
il regalo mio più grande...
Vorrei mi facessi un regalo
un sogno inespresso donarmelo adesso
di quelli che non so aprire
di fronte ad altra gente
perché il regalo più grande
è solo nostro per sempre
Vorrei donare il tuo sorriso...
E se arrivasse ora la fine che sia in un burrone
Non per volermi odiare solo per voler volare
e se ti nega tutto questa estrema agonia
e se ti nega anche la vita respira la mia
E stavo attento a non amare prima di incontrarti
e confondevo la mia vita con quella degli altri
non voglio farmi più del male adesso
amore...amore
Vorrei donare il tuo sorriso alla luna perché
di notte chi la guarda possa pensare a te
per ricordarti che il mio amore è importante
che non importa ciò che dice la gente e poi
amore dato, amore preso, amore mai reso
amore grande come il tempo che non si è arreso
amore che mi parla coi tuoi occhi qui di fronte
e sei tu....
...il regalo mio più grande
Tizziano Ferro

amintiri din copilarie

Eu, când am fost mare, m-am dat într-un leagăn atât de tare că am ajuns într-un copac!
Da..şi eu când am fost mare, m-am luptat cu nişte cowboy, i-am împuşcat: buf pam pam buff..dacă m-ai fi văzut!

Cât mai minţim când suntem mici, câte ne imaginăm şi totuşi cât de inocenţi suntem..ne luptăm cu morile de vânt mai frecvent decât Sancho Panza lui Cervantes şi ne desfăşurăm existenţa într-un univers propriu, un univers magic, nepătat de griji şi responsabilităţi, de răutăţi. Fiecare dintre noi are măcar o amintire percutantă din copilărie, unii mai multe, alţii mai puţine..

Eu de pildă îmi aduc aminte când mi-a adus-o barza pe sora mea (aveam 3 ani) şi mai ştiu că am vrut s-o ţin în braţe, dar tata nu m-a lăsat pentru că nu aveam forţa necesară; m-am cam supărat atunci dar mi-a trecut repede când am putut s-o pup pe Dreea. O iubeam foarte mult pe sora mea şi aveam mare grijă de ea deşi aveam doar 3 anişori: o schimbam când făcea pişi, îi dădeam să pape coajă de pâine deşi bebeluşii preferă lăpticul şi o pupam mereu. Mai mult decât atât, eram adesea păcălită de diferite personaje ce treceau pe la noi pe acasă şi aveau un sadism deosebit de a mă vedea plângând când îmi ziceau că barza vrea să-mi ia surioara înapoi. Izbucneam în hohote de plâns şi o imploram pe mama să vorbească cu barza să ne-o lase pe Dreea.

Am fost un copil cuminte şi înţelegător din câte îmi povesteşte mama, plângeam puţin şi râdeam mai mereu, toată lumea voia să se joace cu mine şi mie îmi plăcea..Cu toate acestea, am făcut şi eu câteva boacăne, că de, altfel eram de-a dreptul SF. O dată ţin minte că era să-i scot un ochi verişorului meu care mă provoca zicându-mi: n-ai curaj să-mi arunci ăla în faţă! (ăla era o plăcuţă de plastic) iar eu: nu, s-o crezi tu, ţine aici! şi i-am aruncat plăcuţa care i-a venit direct în nas. Sângele îi ţâşnea şiroaie şi m-am speriat foarte tare fiind ferm convinsă că i-am scos un ochi. În loc să-l ajut pe bietul Cosmin, am fugit speriată şi am început să plâng; când mă întrebă mama ce am păţit, eu îi zic că m-a bătut Cosmin. Mi-era teamă să-i spun ce am făcut, în plus era destul de plauzibilă scuza cu m-a bătut Cosu căci se întâmpla frecvent acest lucru, hehe. Din păcate l-a zărit mama pe Cosu spălându-şi nasul sângerând la robinetul din curte..plângea şi el în hohote iar mama nu mai înţelegea nimic..păream doi descreieraţi amândoi.

Altă năzbâtie a fost cea cu săritul din podul cu fân al bunicii în curte: era august, fânul împrăştiat în curte pentru a se usca, care va să zică- numai bun de sărit din pod, că na..e moale:D şi sar o dată eu, o dată Cosmin, iar eu, iar Cosmin- o senzaţie minunată! Încerc s-o conving pe sor-mea să sară şi ea dar nu vrea: în momentul în care în sfârşit o conving, îi zic să aştepte să îi arăt tehnica. Numai că: ghici ce? piciorul drept se agaţă de culmea de rufe a bunicii, întinsă imediat sub grinzile podului şi adinutza bulinutza cade în mod eroic cu capul de ciment. În mod surprinzător nu am păţit nimic grav, doar o leziune nazală (nişte sânge acolo de condiment) şi..mai multe echimoze. Arătam ca o brânză de Bleu Auvergne, plină de vânătăi iar biata mamă exasperată de-a dreptul îmi spune: "Nu ştiu cum reuşeşti, dar înainte să înceapă şcoala, ba îţi tunzi singură bretonul, ba te faci neagră pe mâini de la nuci, ba te umpli de vânătăi!"

mda..lista ar putea continua..

o postare ruginita..

Blogul meu lăsat în paragină îmi face cu ochiul să mă ademenească; îi lipsesc degeţelele mele, hihi. Ce-i drept, a reuşit şi am decis să îl masez olecuţă ca să nu se supere pe mine.

Aseară, plimbându-mă prin oraş şi discutând una alta cu sor-mea şi cu ai mei m-a apucat o stare din acelea pe care le încerc uneori la SPM. Un sentiment ingrat că te pierzi uşor, uşor în mulţime, că în loc să întrezăreşti progresul, te urmăreşte ostentativ regresul; pare exagerat dar îmi doresc atât de mult să cresc, să fiu mare..aşa cum voiam şi când eram mică. Realizezi că neglijând anumite aspecte ale vieţii pierzi..de asemenea, neexersând, nepracticând lucrurile în care nu demult erai as sau cel puţin te considerai, devii un amărât de 2 de romb eclipsat de numeroşii aşi, de damele cochete sau de juveţii autoritari. Viaţa e ca o luptă prin care încerci cu tot dinadinsul să ieşi la suprafaţă, să înlături greutatea ce te apasă, vrei să fii tu cel ovaţionat.

Mă întreabă mama ce am păţit, dacă m-am supărat pe ea, dacă mi-a făcut ceva şi nu întelege că motivul întristării mele este unul fără importanţă, banal pentru mulţi sau chiar de neînţeles pentru alţii şi tot ce îmi doresc este să fiu singură, să privesc luna şi să stau întinsă pe o grămăjoară de fân uscat în care cântă stingher un greiere. Dintotdeauna am avut o slăbiciune pentru greieraşi, hehe, când eram mică îmi recita mama poezia "Toamna" de George Topârceanu şi eu vărsam câte o lacrimă pentru greieraşul ce nu avea de mâncare şi suferea. Luna aseară era empatică, o priveam şi părea că îmi împrumută stările mele bacoviene, avea colţurile gurii trase în jos, ochii semideschişi, traducând o stare de impotenţă; să fi fost empatică cu mine sau cu mulţi alţii ca mine?..hmm, cred că sunt destul de posesivă într-un moment ca acesta să cred că luna e a mea şi a nimănui altcuiva.

Vreau să fiu doar eu, luna, mirosul de fân ars de soare şi greierele..dar din nou e utopic, nu mă pot teleporta unde vreau, când vreau, poate doar cu gândul..pân´ la urmă fanteziile, lucrurile imaginate fac parte din viaţa noastră.

Şi, uite aşa, inspir adânc în piept un aer mediteranean, mă umplu de miros de mare şi de sare, mă cuprind cu braţele pentru că mă trece un fior, briza e mai răcoroasă decât de obicei şi mai neprietenoasă. Mă intorc spre casă fără lună, fără mirosul de fân, fără cântecul greieraşului, fără SPM, fără mine..

fotografie realizata de o iscusita d-soara Cristina Colocioiu